It’s all about me


the things we own end up owning us. asa glasuieste un mare citat dintr-un mare clasic in viata si dupa o profunda analiza declar oficial ca pozitia mea ferma in legatura cu aceasta problema pseudo-filosofica este chuck, you’re shitting us.

sunt o gramada de oameni care spun ca nu e recomandat sa ai foarte multe lucruri sau sa ai nevoie de foarte multe lucruri, pentru ca vei ajunge inevitabil sa fii subjugat de posesiunile tale materiale. utter bullshit if you ask me. dintotdeauna am avut nevoie de multe chestii, ma rog, de unele mai mult decat de altele dar i’d like to see you prioritize cand ai 15 ani si that wonderfully divine pair of jeans is on sale. de fapt e mai putin o nevoie si mai mult faptul ca i’m a sucker for pretty shiny stuff. ce nu inteleg eu e de ce unii considera ca aceste apucaturi ar trebui infranate. e ca si cum ai spune unui copil care se tavaleste pe jos pentru o inghetata ca poate sa traiasca si fara. evident ca poate sa traiasca si fara, but why not spare the pain and torment?

voguegirl6.jpg

nu mi se pare un pacat capital sa ai nevoie de ceva sau sa recunosti ca ai nevoie de ceva, indiferent ca e vorba de o agenda colorata (mmm!) sau de georgica de la marketing. si nu mi se pare ca asta e o dovada de slabiciune, au contraire. it takes a lot of balls sa-ti recunosti asa-zisele slabiciuni si sa deal with them, iar asta te face mult mai puternic decat cineva care isi neaga orice dorinta in numele stoicismului absolut. care, intre noi fie vorba, is way overrated.

trecand peste cliseele inspirationale (cred ca de la doza de cosmo din weekend mi se trage), ideea e ca n-am avut niciodata vocatie de ascet(a) si n-am de gand sa incep s-o cultiv acum. nu sunt de acord cu filozofia aia potrivit careia un om puternic e cel care poate pleca de oriunde in 15 secunde. mi se pare ca exact chestiile care te impiedica sa pleci de oriunde in 15 secunde te definesc, thus making you strong. dar din pacate continuarea acestei filozofii personale fascinante si profunde ramane pe alta data, i’m too busy googling jordi labanda now.

  • mesajele tematice de craciun, paste si alte sarbatori legale. intr-adevar, ce poate fi mai incantator decat sa te trezeasca duminica dimineata la opt jumate (o p t j u m a t e ! !) un pios Fie ca lumina Sfintelor sarbatori sa va faca si sa va dreaga. si hai sa zicem ca nu somnul meu ar fi cel mai important aici (desi este) dar eu nu inteleg scopul si sensul acestor crase banalitati metafizice. de ce ar trebui sa ma bucur ca cineva imi trimite un esemes pe care l-a mai trimis si altor nustiucati indivizi inainte? si pe care probabil il primise de craciunul trecut pentru ca, nu-i asa, real men recycle.
  • teamwork. dar nu mereu, doar atunci cand mi se pare ca ceilalti membri ai team-ului sunt semi incompetenti si pentru a nu-mi compromite viitorul academic trebuie sa ma ocup eu de tot work-ul. atitudine care contrar unor voci rauvoitoare nu poate fi considerata dictatoriala, ci in cel mai rau caz putin cam bossy, dupa cum ar zice anumite persoane. putin cam bossy fiind in cazul de fata o modalitate gingasa de a zice you’re a stubborn bitch and we hate you. ceea ce, intre noi fie vorba, it’s like music to my ears.
  • combinatia pantaloni negri-camasa alba ca simbol al elegantei supreme. de preferat in compania a doua accesorii indispensabile, gentuta (roz, pentru o pata de culoare) si mapa burdusita cu toate lucrurile care nu incap in gentuta. si nu ca m-as da vreo mare fashionista, dar zau ca nu inteleg cine si de ce a decretat ca aceste glorioase outfit-uri ar avea vreo treaba cu eleganta. pentru ca oricat stau sa ma gandesc, mie una imi amintesc doar de cameristele alea naughty din diverse filmulete destinate adultilor. sau hai, si de tanti care face mici in bodega de langa pro tv. si totusi sunt must have-ul sezonului, mai ales pentru a obtine acel look minunat de studenta la ase meets chelnerita din piranha dupa care tanjim cu totii.

si ca sa ne energizam (respectiv eu) putin inainte de sedinta, sa ascultam si un theme song #7: red hot chili peppers(si ce daca a mai fost?)-can’t stop.

noroc cu Mathesis ca mi-a pasat o leapsa, pentru ca eu chiar vroiam sa mai scriu cate ceva dar fiind semi adormita si enervata nu eram foarte in the mood for. unde mai pui ca scrisul presupune sa trantesti propozitii si fraze cat de cat logice, ceea ce in momentul de fata nu mi se pare un demers asa appealing. prin urmare sa-i dam bice cu leapsa, pare scurta si la obiect si cu raspunsuri pe masura.

 1. De ce am bloguit sau de ce am inceput sa bloguiesc? cos nuclear physics got boring. si pentru ca it was a slow day at work. si pentru ca imi place sa ma aud vorbind, dar ca sa nu ma trimita astia la nebuni a trebuit sa ma reprofilez pe scris.

2.De ce scriu in continuare?  pentru ca in continuare mai avem slow days at the office. glumeesc. pentru ca vreau sa fac lumea un loc mai bun cu ideile mele, sa salvez balenele and all that crap.

3.De ce o sa continui sa scriu?  cine zice ca o sa continui sa scriu? see, i’m tricky like that. apropo, tanti(sau nenea) care a initiat minunata leapsa, forma corecta a lui „a continua” pentru persoana I sg e „continuu”. eu continuu, tu continui. i’m just sayin’, ya kno.

4.Cum bloguiesc?  cum bloguiesc?! pai cum sa bloguiesc, cu niste sare si piper.

5.Cat bloguiesc? As vrea sa bloguiesc mai mult? cam un kil jumate, asa. as vrea, but the voices say i shouldn’t.

6.Cand bloguiesc?  de obicei martea pe la 4 fara un sfert. glumeesc (da, iar). when i’m in the mood for it.

7.Pentru cine bloguiesc? pentru toti fanii mei. n-as fi putut sa ajung aici fara voi!1

8.Unde bloguiesc? ce intrebare-i asta, unde bloguiesc. de parca poti sa bloguiesti in ghena. de obicei profit cu nerusinare de internetul de la birou, de ne-obicei de ala de acasa.

9.Pentru ce bloguiesc?  pentru  eterna faima si recunoastere, a star on the walk of fame si niste fornetti.

e luni, you know the drill, asa ca hai sa trecem la treaba ca n-as vrea sa intarzii la primul biznis miting de saptamana asta. zilele astea mi s-a (re)activat obsesia rhcp, ceea ce inseamna c-o sa-i tot auziti aici. daca as avea o melodie preferata, piesa de azi (ah, parc-as vorbi la radio!) s-ar apropia destul de mult de conceptul asta. doar ca n-am, pentru ca nu prea inteleg cum vine treaba cu chestia asta, cum poti sa nominalizezi un singur cantec ca fiind cel mai? la mine fiecare mood vine cu favoritele lui, mi-e si frica sa numar cate „melodii preferate” am in total. de ce imi place asta above others e la fel de greu de explicat ca de ce o persoana mi-e simpatica si pe alta as da-o cu capul de pereti non stop, asa ca o sa ma limitez la un motiv de bun simt: de-aia. acestea fiind aruncate in eter, luati de ascultati monday theme song #2: red hot chili peppers-this is the place.

pese (ca parca vad c-o sa reclamati): n-am gasit nici un video iar varianta live e prea bruiata, prin urmare n-aveti decat sa va uitati la patratul ala albastru 04:37 si sa va imaginati propriul vostru videoclip. si oricum, doar veniti aici sa cititi nu sa va uitati la filmulete. eee!

avand in vedere numeroasele scrisori, porumbei calatori si mesaje morse venite pe adresa redactiei, stiu ca intrebarea care framanta intreaga suflare este decenumaiscriiinblog. pentru ca shocking as it may be, chiar exista oameni care-mi citesc aberatiile vorbele pline de intelepciune si they’re begging for more. in treacat fie spus, intotdeauna am fost sensibila la feedback, cu atat mai mult cand se intruchipeaza in intrebari inocente de genul scrii si tu ceva in blogul ala azi sau ma duc sa ma uit la tanar si nelinistit? asa ca iata-ma, gata sa put an end to your misery. de ce se duce omu’ la servici daca nu pentru a bloga, zic. mai ales ca acum am propriul meu birou. cu propria lui usa. pe care pot s-o inchid oricand vreau sa bloghez lucrez nestingherita. things with doors are, like, so cool! nici biroul in sine nu e prea rau, trebuie doar sa scap de florile primite ieri de la niste prieteni mai vechi care s-au uscat intre timp (florile, nu prietenii), asa cum se intampla cu orice floare care traieste in prezenta mea mai mult de doua ore. karma is a bitch.

si nu c-as vrea sa retez asa abrupt glorioasa noastra revedere dar someone’s gotta pay the bills around here, asa ca felicitarile masa si dansul mai incolo.

dadada put all your worries behind, nu m-a calcat tramvaiul si nici n-am fugit in jamaica, totul e bine si frumos aici in daylight county. doar ca intr-un fel sau altul reality continues to ruin my life, de data asta sub forma marsavei sesiuni. stiti, chestia aia care presupune tot felul de activitati indecente cum ar fi invatatul. nu c-as fi invatat prea mult totusi, pentru ca mi-am dat seama ca mi-am pierdut aceasta deprindere (mereu am revelatii de genul asta in cele mai potrivite momente). dar dincolo de aceste traume academice care m-au facut sa uit sa mai scrijelesc cate ceva pe aici (bad bad blogger no doughnut for me today) am observat totusi anumite miscari de trupe in blogosfera. ceea ma face sa revin la una din mai vechile mele dileme existentiale. care-i treaba cu netoo?

adica m-am prins ce urmaresc ei, si la inceput atitudinea asta de smartest guys in the room era semi amuzanta. doar ca evident, n-a durat mult si toate micile lor intalniri voit elitiste au inceput sa aduca din ce in ce mai mult cu niste reuniuni ale partidului comunist (si commies aren’t cool, btw) cu condici de prezenta si subiecte de discutie anuntate din timp, ca toata lumea sa-si poata pregati de acasa cateva replici spontane. iar acum aflu ca urmatoarea lor sarcina din planul trimestrial de activitati e codul bunelor practici. codul bunelor practici?! there are so many things wrong with this one ca nici nu stiu de unde sa incep. de ce ai vrea sa impui nustiuce reguli de conduita unor bloguri care sunt 80% personale? (procentul e bagat doar ca sa dea bine, habar n-am cate sunt de fapt dar you get the point). din moment ce un gigel are un blog, de ce i-ar impune cineva ce si cum sa scrie in el? daca gigel n-are bun simt, e problema lui. daca cititorii lui gigel se simt ofensati, n-au decat sa-l abandoneze in favoarea lui costel. iar cuvintele astea dramatice gen etica, responsabilitate, etc pe care le tot vehiculeaza baietii astia de la netoo ca sa para importanti sunt cam bullshit if you ask me. news flash: nu toti indivizii care au un blog vor sa faca pe jurnalistii, sa fie obiectivi si sa relateze fapte cutremuratoare pentru omenire in cel mai etic mod posibil. asadar si prin urmare, nu stiu cate nevoie e ca acesti moise ai blogosferei sa reverse din inaltimea cafenelei de la british council decalogul bunei purtari asupra muritorilor de rand. dar vorb-aia, de ce sa fii original si destept cand poti sa fii constipat si neinteresant?

maa rog. moving on to important stuff now, trebuie sa va anunt ca nenea paracelsus ma asteapta la cotitura cu o alta leapsa miseleasca, care ma intreaba cum m-as desena. this is where it gets nasty, pentru ca subsemnata nu e chiar cel mai mare talent in viata la desen. asa caa, o sa trisez putin (da’ sa nu-i spuneti). ca o persoana norocoasa ce ma aflu, i get prezies every now and then. unele din ele sub forma de portrete facute de people around me. pe unul l-ati vazut deja, e ala care scoate limba la comments-urile voastre. pe celalalt il vedeti acum, in exclusivitate.


sper ca se pune ca rezolvata (chiar daca am apelat la metodele astea neortodoxe) aceasta spinoasa leapsa pe care o pasez mai departe la Mathesis.

daca v-ati afla printre nefericitii care printr-un fatidic twist of fate ma cunosc (bad karma dude) ati sti ca sunt mandra posesoare a unei ever growing hate list. in care se gasesc, printre alti itemi de o deosebita importanta (cum ar fi gecile roz cu blanita si supele knorr) si acesti auto-proclamati semizei ai vremurilor noastre. pe numele lor de cod preoti.

nu stiu voi cat de bisericosi sunteti, eu una nu prea sunt. si probabil nici n-o sa fiu pana la 70 de ani cand sub iminenta intalnirii cu doamna cu coasa o sa fac pe dracu necuratu-n patru ca sa-mi procur un loc among the good guys upstairs. pana atunci insa o sa-mi continuu viata pacatoasa departe de supravegherea atenta a vreunui duhovnic personal, pentru ca oricum going to church doesn’t make you a christian any more than standing in a garage makes you a car. si nu zic asta pentru c-as fi neaparat atee ci pentru ca nu vad necesitatea unor astfel de intermediari, in ciuda eforturilor depuse de diversi bunici si parinti in acest sens (i’m a disgrace to my family, i know). totusi ce legatura e intre credinta unui individ in gizas, buddha sau alte divinitati si pupatul mainii unui preot oarecare? nu e ca si cum he’s the chosen one si etc, e pur si simplu a guy doing his job. si nu cred ca faptul ca a facut nustiuce scoli teologice in loc de politehnica il face all that special.

toate ca toate dar treaba cu spoveditul chiar ma depaseste. nu inteleg cu ce te poate ajuta o persoana necunoscuta careia ii povestesti ce ai facut/faci/vei face tu. cica iti iarta pacatele, mi se sufla din public. aha. on what grounds, doar pentru ca are barba si e imbracat cu o rochie neagra (sau aurie, dupa preferinte) pana-n pamant? sau te pomenesti c-o fi semnat vreun contract cu god prin care il imputerniceste sa ierte pacate in numele lui, mai stii. ca sa nu mai zic ca miroase si a lasitate demersul asta. din moment ce consideri ca ai savarsit pacate, asuma-ti-le. chiar ai nevoie sa le arunci in ograda altcuiva ca sa dormi mai bine? si pan la urma ce relevanta are iertarea aia obtinuta de la o persoana care e platita sa faca asta si care oricum va iarta pe toti, chiar daca stie ca v-ati imbrancit si injurat in timp ce asteptati la coada.

needless to say ca articolul asta pe care mi l-a semnalat cineva ieri imi intareste si mai mult convingerile semi nefondate de pana acum si idiosincrasia (vedeti ce cuvinte lungi si complicate stiu?)  fata de aceasta casta. mi se pare aberant ca oricine in his right mind sa supuna niste pustoiace de 14 ani unui interogatoriu on sex related issues. si cu atat mai mult un preot. dar nu e vina lui, sunt sigura ca vorbea la telefon cu sfantul petru care ii dicta intrebarile.

Pagina următoare »