Hopa


sa pun melodia de luni? mai are sens? bineinteles ca are, din moment ce luni am uitat. si in caz ca nu stiati tocmai s-a votat ca miercuri is the new luni asa ca nu incalcam prea multe legi. si ca sa nu ziceti c-ati asteptat degeaba, azi servim o melodie din categoria oldies but goldies. chiar daca nu ma mai dau in vant dupa ea, nu pot sa neg c-a fost o perioada in care mi se parea nustiucum. mai ales ca rasuna o data la doua pauze pe culoarele mishului. si ce sa ne mai dam dupa deget, cu totii am trecut prin epoca in care meditam la adevarurile ascunse ale vietii privind in gol si murmurand sfios diverse meaningful songs. era tot cam pe atunci cand daca nu erai vazut in mecul de la romana nu existai. pentru a comemora acele vremuri de mult apuse, ladies and gentlemen of the blogosphere, i give you the ladies and gentlemen of placebo. pentru o intarziata theme song #5: placebo-every me every you.

Anunțuri

hai repejor ca lunea n-avem timp de vorbe prea multe. in weekend s-au purtat tot felul de discutii controversate pe aici ceea ce e bine, ca prea ar fi plictisitor sa fim cu totii de acord si sa traim in pace si armonie. si ca sa (va faceti ca) munciti mai cu spor iaca si niste muzichie. azi beneficiati de inca una din my favs, din motive pe care nu n-o sa le bloghez (ha!). asa ca ascultati si va minunati pana nu intra sefu-n camera theme song #4: audioslave-like a stone.

 

azi dimineata in timp ce imi organizam agenda (a se citi incercam sa pun la un loc toate hartiutele, post it-urile si servetelele pe care sunt scrise taskuri de o importanta inimaginabila) m-a izbit revelatia: am o datorie! si e veche. asa c-ar fi bine s-o onorez odata, ca n-as vrea sa ma pun rau cu karma. mai ales acum ca se apropie pastele si o-sarbatoare-mult-mai-importanta-despre-care-vom-vorbi-la-momentul-potrivit, you can never be too careful. prin urmare, ca sa nu-mi aud vorbe ca ma fofilez de la lepse, o sa raspund pana si la asta mai tricky aruncata de Mathesis.

nu e chiar poza cu mine cand eram mica, e un minunat portret realizat de o mare artista in viata, pe numele ei de scena infama (a se observa ca n-a rezistat sa nu se strecoare si ea in el). dar va asigur ca este la fel de fidel ca orice poza.

eh, si acu’ ca ne-am mai linistit cu lepsile astea sa ascultam si niste muzici. ca sa nu va mai supun la exercitii de imaginatie si alte acrobatii intelectuale, melodia de azi are chiar si videoclip! so enjoy theme song #3: the cardigans-you’re the storm.

ma aflu aici in fata marii adunari blogosferice dupa o zi de intalniri si alergaturi in cea mai inconfortabila pereche de pantofi din dotare, asa ca bear with me. avand niste junk food la activ (ups, that was supposed to be a secret) si alunecand intr-o usoara stare de lene oboseala intelectuala, cred ca cel mai bine ar fi sa va arat o chestie care-mi place si sa ne vedem fiecare de treburile noastre.

intr-una din rarele ocazii de peregrinare fara tinta pe net am dat de un blog care mi s-a parut asa simpatic ca l-am epuizat in cateva ore. si intre noi fie vorba, nu mi se intampla asta foarte des. desi nu stiu daca simpatic e chiar cuvantul cel mai potrivit aici. dooce e o tipa care povesteste de toate, de la cum e sa suferi de anorexie la cum e viata intr-o mental institution la cum e sa schimbi the poopy diapers of your kid all day long. cu multe detalii. prea multe ar zice unii, cum am zis si eu cand am inceput sa citesc si nu intelegeam de ce ar incredinta cineva internetului niste chestii atat de personale. habar n-am, ideea e ca o face, si intr-un mod foarte funny si enjoyable. asa ca aruncati un ochi ca nici nu stiti ce pierdeti.

amanunt relevant, to whom it might concern: de vreo doi ani dooce traieste cu catel, purcel, sot si copil doar din veniturile generate de reclamele de pe blog si etc. so hell, she must be doing something right!

e nu ca asa nu se mai poate! ce inseamna neglijenta asta? treci imediat in camera ta si scrie ceva in blogul ala. a-cum!
cartoon from www.weblogcartoons.com

e miercuri seara. si-s la birou. si ma tot chinui sa scriu despre o campanie de informare cu privire la uniunea europeana. lunga de sase luni (campania, nu uniunea). in mediul rural din brasov. bazata pe teoria comunicarii in doua trepte (don’t ask). si cum nu poti sa scrii o asemenea minunata compunerica fara o documentare serioasa in prealabil, iacata ma documentez. pe diverse saituri si bloguri, biensur. pe unde am dat si de un loc destul de simpatic.

daca nici asta nu e motivant, i don’t know what is. asa ca inapoi la mediul rural din brasov cu spor si elan, cos i wanna be an astronaut when i grow up.

uf credeam ca nu se mai termina saptamana asta. atatea chestii care sa mearga aiurea de mult n-am mai vazut. si vroiam sa va povestesc ca sa ne enervam impreuna dar intre timp m-am hotarat sa feng-shui my blog si sa nu las nici o energie negativa sa bantuie pe aici. asa ca forget all about job related stuff ca doar de-aia e vineri seara si the music’s playing on cum bine zice fatuca asta de la the cardigans.

totusi ziua asta libera nu e o idee asa buna pentru ca oamenii fac tot felul de lucruri pe care nu le-ar face in mod obisnuit. eu, de exemplu. i am deeply ashamed to say it dar..am fost prin plaza. nu mai aruncati cu rosii in mine, ca am fost in interes de serviciu.

desi cu totii stim ca o lege nescrisa zice thou shalt never go alone to thy plaza, sunt mandra sa anunt ca am invins singura monstrul (pentru ca he’s outta town si infama a refuzat sa ma acompanieze, dar nu asta-i important acum). care monstru trebuie spus ca a aruncat in lupta tot ce avea mai bun. in primul rand, men’s best friends, fufele. alea cu cizme albe de lac si cercei rotunzi mai mari decat capul de care erau agatati. si cu fufii din dotare, evident. aia cu tricouri mulate pe muschii fabricati la sala de la obor si cu trei mobile in fiecare mana.

coabitand in pace si buna intelegere cu sus-numitii, erau familiile iesite sa spend some quality time. adica sa se indoape cu niste crispy strips de la kfc (toti), sa se uite resemnat dupa sus-numitele (el), sa urle la ala micu sa nu mai arunce mancarea pe jos (ea), sa arunce mancarea pe jos (ala micu, apparentely the brains of the family).

departe de ispita marsava a caloriilor, vanturand apatic o sticla de izvorul alb dintr-o mana in alta ne ciocnim de fidelele asezamantului. pe la 25-30 de anisori, cu atitudinea specifica de interesting-misterious-independent ice queen, these fine broads isi cheltuie orele libere si salariile bunicele pe de-alde zara, mango si alte nume rasunatoare.

si vazandu-i pe toti cum se studiaza si se cantaresc cu ochi de expert, mi-am zis sfioasa ca nu mai e ca pe vremea mea si c-ar fi cazul sa-mi iau talpasita repejor. si sa ma indrept de ce nu, spre casa. cu toate ca e vineri seara, si cine sta vineri seara acasa?! i’m so last summer!

Pagina următoare »